Teambuilding SIMPALS 2008 Trebujeni

28.06.2008 tagged as

Pentru Simpals, sîmbăta trecută (28 iunie) nu a fost ca de obicei – semi-lucrătoare. În această zi, toţi colaboratorii Simpals, împreună s-au ocupat de teambuilding.
Cu cîteva zile înainte, toate site-urile meteo trîmbiţau despre infinitele ploi cu fulgere de sîmbătă. Simpals se temea, însă nu ceda. Şi bine a făcut. Într-un final, toţi s-au ales cu bronzuri ţărăneşti, însă au rămas mulţumiţi.

Teambuilding. Partea I. Pe „terenul minat”.

Teambulding-ul e fain. E la modă. Pentru cei neiniţiaţi, teambuilding înseamnă organizare de echipă. Adică un eveniment organizat cu scopul de a susţine spiritul de echipă. Şi de faptul că teambuilding-ul e ceva fain, ne-am dat seama îndată.

De la început, ne tot porneam la drum. Cineva îşi împlinea somnul în autobuz, cineva stătea pe afară, cineva întîrzia. Am pornit la drum cu jumătate de oră mai tîrziu decît planificasem. Locuri în autobuz nu erau destule pentru toţi, aşa că, cîţiva dintre noi au trebuit să stea în picioare. Am fost în drum aproximativ o oră şi jumătate. Locul unde s-au desfăşurat toate activităţile se numeşte Trebujeni, nu departe de Orheiul Vechi. Am ieşit din autobuz abia în momentul cînd acesta deja nu mai putea să ne care mai departe. El mergea practic perpendicular cu gardul.

Am mai avut de mers pe jos aproximativ un kilometru şi jumătate, aşa că am luat în mîini cutiile cu provizii, am înghesuit cîte ceva prin rucsacuri şi am pornit. Am mers, am mers… şi am ajuns. Campingul nostru a fost instalat pe un „teren minat” şi fiecare 5 minute puteai auzi vreo felicitare în adresa cuiva: „Heh! O să fii bogat!” Veselia a început. În primul rînd, am năvălit asupra agudelor. Orăşeni sălbatici, ce să-i faci… Murdari, însă tot flămînzi, ne-am apucat de micul dejun la iarbă verde. Mult timp nu ni s-a dat, aşă că, încă ronţăind din mers sandvişurile, ne-am aranjat într-un cerc.

Ne-am luat de mîini, am simţit pulsul fiecăruia şi fiecare spunea cîte un cuvînt caracteristic echipei noastre. La această mare adunare, am făcut cunoştinţă cu echipa instructorilor. Şi, a început psihologia de teambuilding. Am tot stat aşa, în cerc, vreo 5-10 minute, după care am fost repartizaţi pe echipe. În aşa fel, ne-au ieşit 2 echipe: roşii şi albaştrii, cu toate că, albaştrilor tot timpul li se părea că sunt verzi.

Din acest moment, instructorul principal al roşilor a devenit Andrei, iar a albaştrilor – Tania. Ambii foarte amabili, la toţi se adresau cu „Dvs”. Şi iată prima mică, însă importantă însărcinare. Să inventăm denumirea, sloganul şi steagul echipei. Cei Roşii au fost mai rapizi. „Сначала Солнце” (fiecare dintre noi şi-a inventat vreun nume, iar majoritatea au folosit nickname-urile sau ceva „din cap”), adică Roma, a început să deseneze o mutră pe steag. În timp ce el finisa de desenat nişte mici detalii, gen barbă, se discuta denumirea echipei. Într-un final, „Йохан Трахтенбергович” a trăsnit-o: „Ne place votca şi harbujii, suntem nişte telepuzii faini!” Această variantă a fost acceptată ca slogan. Denumirea, desigur, a fost aleasă „Телепузы”. Albaştrii au tot stat pe gînduri şi, într-un final, s-au denumit „Ţiganii”, iar deviza era simplă: „Noi!”.

Teambulding. Partea II. Dacă buba e pe cap, trebuie să bei verde de briliant. 

După aceasta au început concursurile principale. De tot, au fost 2 etape: mai simplu, ele pot fi împărţite în cele de pînă la prînz şi cele de după prînz. Etapa de pînă la prînz a fost destul de simplă, însă noi am realizat aceasta, un pic mai tîrziu. Iar pînă atunci… Primul concurs. „Omida”. Toţi s-au aranjat într-un rînd de forma unei omizi, îmbrăţişaţi unul de talia altuia. În aşa fel, 18 oameni, fără a slăbi din îmbrăţişare, trebuiau să ajungă la finiş înaintea altor 18 oameni. Trebuie de menţionat că aceasta nu e una din cele mai uşoare sarcini. Nici una dintre echipe nu a scăpat fără penalizări.

Au urmat încă 4 concursuri de acest gen. Am făcut noduri pe o funie foarte lungă, după care cealaltă echipă trebuia să le dezlege; trebuia să trecem prin „pînza de păianjen” făcută din funii; am trecut împreună, în linişte, printr-un labirint. În general, concursurile erau scurte, la prima vedere – copilăreşti, însă foarte utile. În această etapă am învăţat să ne ascultăm reciproc, ne-am cunoscut mai îndeaproape, i-am studiat pe cei cu care n-am avut ocazia să-i cunoaştem bine.

Prînzul. Mult aşteptatul prînz. „Ţiganii” albaştri au gătit felul întîi, „Телепузы” roşii – felul doi. Borşul a ieşit foarte gustos. Însă pilaful a rămas nefiert pînă la sfîrşit. Însă aceasta nu a fost o mare problemă, pentru că urma cina. Iar la desert – agude.

După care a început a doua etapă. Mult mai mare şi complicată. Ni s-a arătat cum se îmbracă corect echipamentul de alpinist. Totul a fost înţeles doar atunci cînd toţi au început să „alpineze”. Însă alpinismul era doar un mijloc intermediar. Scopul era următorul: a ghici cuvîntul-cheie cifrat. Cheia era anagrama primelor litere a cuvintelor care trebuiau fi cumpărate de la sihastrul ce se afla pe vîrful muntelui. Sihastrul a fost jucat de bunul nostru instructor, Vadim. Mai era o modalitate: cîntarea în cor, cu care puteai să primeşti o literă adiţională. Şi ţiganii, şi telepuzii au folosit cu succes ambele metode. Ţiganii chiar au şi dansat. Din păcate, nu toţi doritorii au reuşit să se caţere pe stîncă. Chiar şi celor care au avut posibilitate, nu le cam reuşea. Erau exemplare cărora, din motivul înălţimii sau a greutăţii mari, le era greu să urce chiar şi pe scăriţa de ajutor, care a fost întinsă din vîrful stîncii. În schimb, în acel moment a fost clar de ce instructorii au interzis să ne apropiem de scăriţă, fără cască de protecţie. O piatră de mărimea unui pumn a căzut exact pe casca unui alt exemplar, în timp ce acesta ţinea scăriţa ca al doilea să poată să urce. Dacă n-ar fi casca, ar fi trebuit să se bea verde de briliant.

Mai pe scurt, am aflat pe rînd, toate cele 18 cuvinte şi ne-am căţărat pe stînci.

Teambuilding. Partea III. Fiecare îşi are metoda sa. 

Mai departe, ne-a căzut inima în călcîe:  între copaci a fost legată o funie. Şi gata. Cele mai mari frici despre echilibristică s-au adeverit. Chiar dacă Andrei a scos din coroana fiecărui copac încă cîte o funie auxiliară menită să ne ajute, mai uşor nu ne-a stat. S-a dovedit că trebuie să trecem cîte doi, ţinîndu-ne de funiile auxiliare, pînă la mijlocul funiei întinse şi, schimbîndu-ne cu locul, să ne continuăm drumul pînă la sfîrşit. Ni s-a făcut frică, pentru că pericolul de traume în acest concurs, era evident. Însă toţi au trecut destul de uşor. Ne-a reuşit cumva să simţim funia, să păstrăm echilibrul, ba chiar am fost mai liniştiţi, întrucît fiecare îşi asigura colegul din spate. Unii echilibrişti au şi trecut fugind pe funie.

Ce-a fost mai straşnic, a venit după. Funia a fost trasă între 5 copaci. Adică patru porţiuni cu funie întinsă cu 5 puncte de oprire. În concursul precedent, trebuia să trecem doar o porţiune şi aceasta cu ajutorul funiilor auxiliare. Iar în acest concurs, trebuia să treci pe toată funia, fără ajutor din exterior! Fără funii auxiliare şi asigurare! După ce am stat un pic pe gînduri, noi (adică Telepuzii) am inventat o metodă de a trece această probă. Cei mai agili echilibrişti au alergat înainte şi, acolo, ţinîndu-se de un copac, au întins mîna următorilor telepuzi, astfel, scurtînd distanţa de la copac la altul. La urma urmei, a ieşit că la penultimul copac ne-am adunat vreo 5-6 oameni şi ne-am împotmolit în metoda noastră. Era o gălăgie mare. Cineva, sărind de pe funie striga „Rock’n’Roll-ul a murit, însă eu încă nu”, sărea înapoi pe funie şi începea din nou. Mai pe scurt: nebunie mare. Noi n-am reuşit să îndeplinim sarcina. În timpul oferit pentru concurs, pînă la sfîrşit au ajuns doar 7 oameni. Ţiganii au păţit-o cam la fel. Însă Andrei ne-a liniştit, spunîndu-ne că, în general, fooooaaaaarte puţine echipe reuşesc să treacă această probă.

După această probă severă, ne-am aranjat iar în cerc. De data aceasta, tema discuţiei a fost asociaţiile. Fiecare dintre noi trebuia să spună cu ce animal se asociază, şi de ce. S-a dovedit că între noi există cai, lupi, şinşile, maimuţe, bufniţe, o grămadă de pisici şi, în general, fauna Simpals este bogată şi diversă.

Teambuilding. Partea IV. Păi… vin, frigărui, iar mai departe… nu-mi aduc aminte…

După această pauză, ne aştepta etapa cea mai interesantă. Traversarea Răutului pe funie. Sarcina era ca prin întrebări simple, cu răspunsul „Da/Nu”, să ghicim cuvîntul ascuns. Acest cuvînt-cheie îl ştiau doar 3 oameni: Andrei (conducătorul nostru) şi 2 instructori care ne aşteptau pe celălalt mal (una ne întîmpina, ar altul – ne trimitea înapoi). De la Andrei am putut să aflăm doar cuvîntul de ajutor şi doar cîntînd în cor. Însă nouă, fiind obosiţi, nu ne ardea a cîntece, aşa ca la alpinism. Cu toate acestea, am ghicit repede cuvîntul, iar în timpul rămas, ne plimbam pe funie, dintr-o parte pe alta.  De la un mal la celălalt erau întinse 2 funii: pe una călcai, de alta te ţineai. Senzaţii cu adevărat tari! Păşeşti, iar pe sub tine curge rîul… În schimb, înapoi te întorci repede. Eşti agăţat de un mecanism şi ţi se dă drumul. Pe celălalt mal eşti oprit şi „deconectat” de la mecanism. Reuşeşti doar să ţipi de plăcere.

Cine a terminat mai devreme, a avut timp să se umple de puteri înainte de ultimele 2 concursuri. Anume acestea ne-au ieşit cel mai bine. La această etapă am învăţat deja să ascultăm şi să auzim căpitanul nostru (iar pentru fiecare concurs era ales cîte unul nou), am învăţat să ne înţelegem mai repede şi mai bine unul pe altul. În ambele aceste concursuri au fost folosite lighene. De la început, trebuia să ajungem împreună la finiş, cu picioarele în aceste 11 lighene. Cu strigăte, în schimb organizat, am reuşit să ajungem de cîteva ori la finiş, mai repede decît norma. Şi ultimul concurs l-am finisat mai devreme. Cu ochii legaţi, trebuia să trecem cu toţii prin toate lighenele, care au fost aranjate aleatoriu de Andrei, fără să călcăm pe lîngă. El avea dreptul să ne spună doar cum să păşim. Căpitanul explica oamenilor care nu vedeau şi nu înţelegeau nimic, unde să calce: „Aşa… Piciorul cu 170 grade în stînga!”

Şi gata! Concursurile le-am finisat. În sfîrşit ambele echipe sunt împreună, pentru că în decursul etapei de după prînz, am fost despărţiţi, treceam pe rînd toate probele, în locaţii diferite. Acum putem să mîncăm şi nişte pilaf, şi agude, şi nişte carne… Şi desigur, nişte vin! Cum fără el? Însă dintîi, adunarea finală. Iarăşi un cerc mare, iarăşi discuţii. Parcă e „Dom-2”: cu Солнце şi cu loc de frunte. Fiecare trebuia să-şi povestească impresiile despre eveniment. Clar lucru, toţi au rămas mulţumiţi. A fost cu adevărat fain. Fiecare avea aşteptările sale, însă… aceasta e mai presus de orice laude!

Unica obiecţie pe care au avut-o aproape toţi era că am fost despărţiţi şi izolaţi unul de altul. Ţiganii şi telepuzii nu puteau să interacţioneze între ei. Însă organizatori ne-au promis să se corecteze data viitoare. Tuturor le-a plăcut această promisiune :). Pînă cînd discutam toate acestea, carnea s-a prăjit destul şi am mers s-o mîncăm, împreună cu pilaful rămas de la prînz. Şi cu vin. Au fost şi cîntece, şi chitară, şi pepene verde, se pare că.. şi votcă a fost. În fine a fost foarte vesel şi chiar obraznic de prietenos!

Vă sărutăm pe toţi, echipa teambuilding-uită a Simpals.

Raport video

SIMPALS 1999 - 2020